Rolul factorilor educaționali

Viața omului contemporan cuprinde nenumărate trepte pe care le are de parcurs de-a lungul vieții. Cea mai importantă este educația care cuprinde educația timpurie, învățământul preuniversitar, învățământul superior, educația și formarea profesională continuă a adulților. Învățarea se realizează în contexte de învățare formale, nonformale și informale. Putem vorbi de primele și cele mai importante trepte familia, grădinița, școala și societatea. Factorul decisiv în viața și educația copilului, alegerea grădiniței, a școlii sunt la latitudinea familiei. Aceasta, când își alege instituția de învățământ, ține cont de imaginea și profilul școlii, de locația intituției, de cadrele didactice, de abilitățile copilului, și este influențată de tradițiile din familie, de experiențele anturajului, de opiniile vecinilor etc. Aici intră în rol presiunea societății care este importantă în viața familiei și a copilului. Instituțiile de învățământ sunt ușor de schimbat dacă nu corespund personalității copilului, dar societatea rămâne aceași. Schimbarea survenită în educație a modificat radical munca învățătorului, care, odată cu apariția clasei pregătitoare a fost nevoit să-și regândească și să își schimbe planul de lucru adecvat noilor cerințe.

Colaborarea între toţi factorii educaţionali, dar mai ales între şcoală şi familie, este deosebit de importantă, deoarece aceşti doi factori reprezintă adevăraţii piloni ai educaţiei. În familie, copilul găseşte modele de comportament pe care, de obicei, le imită, deci se pun bazele unor deprinderi şi obişnuinţe elementare de comportare morală. Este evident faptul că numai printr-o strânsă colaborare, fluentă şi susţinută între şcoală şi familie, cele două medii pot face eficient procesul de educare a fiinţei umane în devenire. Important este ca cei doi factori să vizeze un scop comun pentru ceea ce fac, urmărind acelaşi deziderat: formarea acelui tip de personalitate potrivit cu lumea modernă. Şcoala este organizaţia socială special creată pentru educarea tinerei generaţii. În mediul şcolar, educaţia şi instrucţia se împletesc armonios, într-o formă optimă, în mod gradat, conform unor standarde şi finalităţi propuse. Pentru ca elevul să se bucure de performanţe superioare pe toate planurile este nevoie de o punte de comunicare, o conexiune reală între cei doi factori. Încă din primele zile, şcoala trebuie să găsească modalităţile cele mai potrivite pentru atragerea părinţilor de partea ei, pentru a-i face să conştientizeze rolul deosebit pe care îl au în educaţia copilului şi că doar colaborând şi comunicând vor duce la îndeplinire obiectivele comune propuse.

Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a elevului în activitatea şcolară şi pe plan general în viaţa socială. Şcoala trebuie să aibă contacte cu toate instituţiile sociale interesate direct sau tangenţial de domeniul educaţiei copilului de vârstă şcolară şi să stabilească relaţii de cooperare şi colaborare. Ea contribuie la transmiterea moştenirii culturale şi facilitează învăţarea individuală şi colectivă. Totodată şcoala face posibilă participarea grupurilor şi colectivităţilor la viaţa publică, elaborarea şi luarea deciziilor. Schimbul de informaţii favorizează interacţiunea socială şi permite unui număr mare deoameni să ia parte activă la soluţionarea problemelor care îi privesc. Valoarea educaţiei creşte într-o lume în care schimbările s-au accelerat simţitor, într-o societate a opţiunilor individuale şi sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziţii, de naturi diferite. Educaţia este solicitată să răspundă provocărilor unei lumi a societăţilor şi indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut şi se pierd repere, sisteme de referinţă, iar sistemele etice se află în criză. Şcoala este chemată să contribuie la redefinirea unor noi sisteme de valori, la reconstrucţia spirituală a omului. Dar şcoala trebuie să fie sprijinită permanent de familie pentru a-şi putea atinge obiectivele, deoarece copilul pleacă din familie şi, după cele şase ore petrecute la şcoală, se întoarce în famile, care trebuie să-i asigure un climat favorabil astfel încât elevul să se pregătească în mod constant pentru a face faţă mai târziu cerinţelor societăţii. În familie, copilul învaţă să se aprecieze pe sine şi pe ceilalţi, depinde de un anumit mod de viaţă, vine în contact cu valorile şi normele societăţii.

Procesul de învatamânt este, în esenta, un proces de comunicare. Dialogul permanent care se produce în clasa între profesor si elevi - uneori în mod expres (comunicare verbala), alteori în mod tacit (comunicare nonverbala ) - fac ca predarea, învatarea si evaluarea sa functioneze în mod unitar ca o comunicare pedagogica, continua. Aceasta a condus la necesitatea de a le exprima împreuna, prin sintagma predare- învatare, care se încheie cu evaluarea. În ceea ce priveste învatarea - de multe ori si evaluarea, acestea pot avea loc si independent de predare. Elevul învata ( se autoinstruieste ) si-si autoevalueaza rezultatele si în afara lectiei. De regula, activitatea de învatare se începe si se realizeaza în clasa, se completeaza acasa prin studiu individual si apoi se evalueaza si se continua în clasa.

Procesul de învatamânt apare ca o situatie de parteneriat pentru învatare, o situatie grevata pe interactiunea subiect-obiect (profesor-elev), a caror activitate se deruleaza într-o succesiune de alternante sau operatii simultane; adica alternanta constanta si dinamica dintre actiunea de predare (interventia profesorului) si reactia elevului (actiunea de învatare). Aceste alternante sunt orientate spre atingerea unui scop comun: producerea învatarii dorite.

Mediul școlar, în care se desfășoară învăţarea formală, devine și locul de manifestare al învăţăriisociale. Norme, valori, atitudini și comportamente vehiculate la nivelul comunităţii sau chiar al societăţii, transpar în şcoală şi intră uneori în contradicţie cu cele promovate – explicit sau implicit – de instituţiile de învăţământ. Cultura elevilor este puternic impregnată de realităţile și cotidianul elevilor, de învăţarea informală și nonformală la care copiii sunt expuși. Valorile lor, codurile specifice, competenţele informale, sursele de influenţă transpar în mediul școlar și au efecte pozitive sau negative, care nu sun tînsă de neglijat, pentru că au un impact direct asupra motivaţiei, a procesului de învăţare și a rezultatelor elevilor.

În contextul societăţii postmoderne, școala nu mai răspunde întotdeauna și în măsură mulţumitoare nevoilor copiilor – beneficiarii direcţi ai procesului de educaţie și membri ai acestei societăţi. Ea devine una dintre variatele căi prin care copiii și tinerii dobândesc cunoștinţele și deprinderile necesare vieţii. Adesea învăţarea școlară este insuficient legată de viaţa reală a elevilor, ceea ce conduce la scăderea motivaţiei lor pentru învăţarea în cadru formal.

Mulţi profesori organizează în continuare procesul educativ în manieră tradiţională, reprezintă autoritatea legitimă în clasă, transmit cunoștinţe și evaluează apoi rezultatele elevilor pe baza unor standarde prestabilite. Și viaţa școlii stă tot mai mult sub semnul vitezei, al birocraţiei, sub presiunea performanţelor înalte, astfel încât copiii și tinerii caută tot mai mult elemente ale realităţii externe școlii pe care le apreciază și le introduc în cotidianul lor, inclusiv în cel școlar. Se constituie astfel o cultură a elevilor, în care se identifică valori specifice și modele acţionale proprii lor sau chiar unor anume categorii de elevi. Voluntar sau nu, ei sunt expuși tot mai mult școlii vieţii, în care învăţarea se desfășoară în mod natural, contextualizat și ca reacţie firească la realităţile cu care copiii și tinerii se confruntă.

În condiţiile schimbărilor sociale de amploare din ultima perioadă (criza economică, fenomenul migraţiei forţei de muncă, dar şi progresele importante din domeniul tehnologiei de vârf, asociate cu democratizarea accesului la informaţie şi cu tendinţa spre globalizare a comportamentelor) este de presupus că o serie de factori, cu impact asupra tinerei generaţii, se adaugă actualmente celor deja existenţi în perioadele anterioare.

Profesorii doresc și au validat deja unele soluţii: o comunicare mai bună cu elevii (eventual chiar folosind noile tehnologii, pe care elevii le apreciază atât de mult), crearea unui climat pozitiv, destins, plăcut în timpul petrecut la școală, cunoașterea nevoilor și intereselor specifice ale fiecărui elev, individualizarea în procesul educaţional, accesibilizarea și actualizarea cunoștinţelor, accentuarea dimensiunii practice, aplicative a celor învăţate, utilizarea metodelor activ-participative, care să stimuleze învăţarea activă, utilizarea mai intensă a evaluarii formative, valorizarea grupului de egali și stimularea învăţării prin colaborare, valorizarea educaţiei nonformale și informale dobândite de elevi în afara școlii, organizarea unor activităţi extrașcolare, care să coaguleze comunitatea educaţională.

Bibliografie:

Revista Educația fără frontiere

Cuciureanu Monica, Cultura elevilor și învățarea